Digitalizarea arhivei UAUIM – Proiecte de diplomă (anii 60-70)

Despre proiect Ana Vesa-Dobre

Digitalizarea arhivei UAUIM – Proiecte de diplomă (anii 60-70) este un proiect realizat de UAUIM din Fondurile de Finanțare a Cercetării Științifice Universitare (FFCSU nr. 2024-007), cu intenția de a transfera părți ale arhivei tradiționale a Școlii în mediul digital. Domeniile de cercetare vizate includ, astfel, cercetarea strategică (H) și digitalizarea (F), proiectul concentrându-se asupra unui segment restrâns de documente păstrate în arhivă: proiectele de diplomă elaborate între anii 1960-1970. Ideea creării unei arhive digitale a apărut din dorința de a păstra pe termen mediu și lung aceste fragmente ale Școlii și de a le conserva cât mai fidel față de forma lor actuală, prin scanarea filmelor fotografice existente și translatarea imaginilor obținute, cu minimă prelucrare, într-o arhivă online. Întregul proces de scanare-inventariere-prelucrare date și imagini-analiză-selecție-digitalizare/re-arhivare a avut ca scop principal accesibilizarea documentelor către comunitatea academică și protejarea acestora împotriva degradării temporale sau accidentale (inundații, incendii, cutremur, rupere etc). Prin accesibilizarea arhivei către Școală și publicul de specialitate, sunt facilitate și încurajate cercetări suplimentare în nișa didacticii de arhitectură, a istoriei locale recente, a teoriei și practicii de arhitectură decupate dintr-o perioadă cu un climat politic închis și centralizat.

Proiectul DigitArh_Diplome continuă o filieră de cercetare inițiată de studii doctorale precedente (2009-2013), de publicația Cutia cu diplome (2021) și grantul DigitArh_Schițe (FFCSU 2023), toate axându-se pe studiul arhivei UAUIM, al proiectelor de an, schițelor de schiță și diplomelor elaborate în perioada regimului comunist (1944-1989). Dintre toate acestea, proiectele de diplomă sunt, probabil, cele mai importante și semnificative, datorită relevanței lor istorice și arhitecturale locale, iar accesibilizarea acestora către studenții și profesorii-arhitecți actuali ar putea avea un impact cultural și educațional revelator. Conservarea documentelor pentru generațiile următoare devine, astfel, încă un argument al arhivării online, atât pentru Școală cât și pentru breaslă, iar disponibilitatea proiectelor sau imaginilor într-un format inovator (digital) poate stimula dezvoltarea infrastructurii de cercetare universitară.

În final, intenția de digitalizare a arhivei Școlii face parte dintr-un proces mai amplu, în cadrul căruia au fost deja scanate multe dintre proiectele de diplomă elaborate în perioada comunistă (1944-1989). O parte sugestivă a acestora a constituit nucleul Cutiei cu diplome: 86 de proiecte elaborate între 1940-1989, dintr-un total de 5.680 de lucrări identificate, au ilustrat o istorie arhitecturală (și nu numai) a Școlii. Actualul proiect de digitalizare (2024) s-a concentrat pe segmentul anilor 1960 – 1970, încercând să scaneze, să inventarieze și să includă în arhiva online DigitArh alte 352 de diplome (5.451 imagini).

Promoția cea mai veche din care am reușit să descoperim diplome desenate este cea din anul universitar 1957-1958, iar ultima promoție disponibilă în arhivă este cea din 1988-1989.

Diplomele din decadele 60-70 ale secolului trecut au fost arhivate pe film fotografic, la sfârșitul fiecărui an universitar, după o selecție calitativă a acestora (au fost păstrate doar cele mai bune). În urma scanării, am obținut peste 5.400 de imagini, planșe ale proiectelor de diplomă elaborate între anii universitari 1959-1960 și 1969-1970, respectiv 32 de proiecte, din decada 70. Acesta este un total de fișiere arhivate după trei luni de lucru intens și aglomerat, urmând a completa fondul digitalizat cu cel puțin tot atâtea diplome ale anilor 1970-1979, într-un proiect FFCSU ulterior.

Procesul de scanare a documentelor a fost asociat cu o catalogare a imaginilor obținute și, după o primă selecție a planșelor, s-au colectat date suplimentare pentru fiecare proiect: autor, profesor îndrumător (sau colectiv), anul universitar al elaborării și susținerii diplomei, categoria tematică a subiectului, număr planșe. Această inventariere a organizat eficient întreg volumul de imagini digitale, făcând posibilă o filtrare ulterioară a acestora, în funcție de necesități și de categoria de selecție dorită, pe platforma online implementată.

Actuala cercetare include și două interviuri ale autorilor diplomelor digitalizate, cu intenția de a releva cât mai fidel și detaliat proiectele prezentate: povestea descrisă de fiecare caz în parte ilustrează un peisaj mai amplu decât design-ul propriului proiect de absolvire, făcând referire la atmosfera Școlii acelei perioade, la regulamente oficiale și reguli nescrise, afinități, idealuri, constrângeri.

Proiectul de digitalizare a arhivei UAUIM a rezultat, așadar, dintr-o necesitate reală de transformare și adaptare a arhivei tradiționale într-un format contemporan, care să devină disponibil și ușor accesibil întregii comunități academice și breslei. Cercetarea a beneficiat de un set complet de servicii IT, esențiale de altfel oricărui proces de digitalizare, și care a reconstituit și conservat un patrimoniu arhitectural și didactic important. Sperăm ca relevanța documentelor translatate acum în mediul digital să devină un argument în sine proiectului de cercetare întreprins, asigurând noilor generații de studenți și profesori arhitecți o perspectivă inedită asupra Școlii acelor ani.

Diplomele de atunci, așa cum ne apar nouă astăzi Melania Dulămea, Ana Vesa-Dobre

Procesul de digitalizare a proiectelor de absolvire ne-a relevat o serie impresionantă de imagini, deopotrivă surprinzătoare și previzibile. Pe de o parte, am descoperit decada 60 ca pe o perioadă a liberalizării, a exuberanței și a detașării relative față de ideologia “realismului socialist”, lizibilă acum în proiectele de factură modernistă, cu geometrii pure sau organice ale “funcționalismului liric”, specific perioadei. Formulele conjugate sunt adeseori asimilate atât unor volume sau linii carteziene, brute și sobre, cu materialitatea betonului aparent, cât și suprafețelor curbe, elansate – toate dezvăluind o arhitectură de obiect-unicat, diferită de cea a seriilor de tipizate promovate în anii anteriori. Pe de altă parte, diplomele ne-au descris un climat al industrializării și urbanizării masive (zone ample sistematizate în microraioane adiacente industriilor nou implementate, ansambluri de blocuri cu apartamente, dotări publice la macro-scara zonei: stadioane și ansambluri sportive, centre culturale cu teatre și filarmonici), menite a oferi infrastructura necesară. Surprinzătoare sunt și proiectele mai puțin uzuale, de restaurare sau reconfigurare a unor fragmente de patrimoniu, care în această decadă 60 devin în sfârșit vizibile. Prima diplomă de restaure despre care avem informații a aparținut lui Gheorghe Curinschi (“Reconstituirea Palatului de la Suceava, pentru decorurile unui film”) și a fost susținută în 1952, nefiind o temă listată printre programele impuse la acea vreme. Zece ani mai târziu, Curinschi a început prima serie de conferințe de restaurare a monumentelor, care vor deveni disciplină independentă predată în Școală, în 1961-1962. Diplomele de Restaurare apar inițial într-un segment restrâns, aproximativ 1% pe an (1-3 proiecte) și ating un maxim de 3-4% între 1967 și 1969 (5-6 proiecte pe an). Tot în 1962 a fost susținută și diploma de restaurare a Anei Sanda Voiculescu (“Sistematizarea centrului istoric Iași”), pe care nu am găsit-o în arhivă, dar pe care ne-o prezintă volumul I din Studii și Proiecte (1964, p.168) ca pe un proiect singular și apreciat.

Sub rectoratul lui Ascanio Damian, întreaga decadă 60 a Școlii a evoluat într-un climat inovator și transfigurat, vizibil acum și prin lectura diplomelor acestei perioade. Proiectele au o tematică a dominantelor Turism, Cultură, Educație, Locuințe dislocată doar în primii ani de Industriale și Sistematizări, ca o inerție a anilor 50, și pliindu-se acum mai curând pe temele-interes ale practicii reale, contemporane acestora. Lectura diplomelor șaizeciste ne dezvăluie ipostaze și mentalități desprinse de monotonia serialistă a proiectelor anterioare, de elementele clasicizante și inserțiile de “vernacular cult” sau “limbaj autohton”. Deși încă monumentală în scară și formă, arhitectura lizibilă în aceste proiecte este o replică a imaginilor regăsite de studenți în biblioteca modernistă instaurată de Ascanio Damian, o arhitectură matură și cumva intelectualizată, datorată probabil și schimbării profilului studentului arhitect de după 1962 (când a fost înlăturată politica de admitere în Școală a dosarelor “sănătoase”). Ceea ce apare destul de evident în toate planșele desenate în acest interval, este faptul că obiectele proiectate sau ansamblurile arhitecturale nu sunt concepute/prezentate ca aparținând unui context real. Siturile sunt reale și sunt descrise pertinent, în piese ca planurile de amplasament sau masterplan, cu descrierea peisajului și a altor elemente definitorii și relevante, însă majoritatea obiectelor sunt plasate în afara unui context construit. Cu excepția contextului natural, care este randat impecabil, și evaluat ca atractiv și polarizant, atât în perspective, cât și în alte piese desenate, ambientul construit pare a fi un personaj neparticipant în scenariul respectiv. Și cu atât mai mult, cu cât multe proiecte descriu existența unui context construit, în desfășurate de fronturi sau planuri de situație, totuși implanturile nou concepute par a nu fi incluse sau sugerate ca aparținând unui atare context.

O altă descoperire a acestei cercetări a fost formula prediplomei, care se prezenta (ca și astăzi) înaintea diplomei pentru a fi evaluate tema și amplasamentul, ca un întreg coerent. Se prezenta cu această ocazie și un studiu de precedente, care – spre deosebire de formula actuală și din rațiuni tehnice evidente – era redesenat integral, în piese constitutive și text-concept. Acest mic detaliu ne-a sugerat o diferență de asimilare a acestei prime faze a diplomei, în care astăzi studiul referințelor pare a fi integrat mai superficial sau calibrat în alți termeni, față de momentul respectiv. Un paradox clasic, de altfel, căci abudența informației de astăzi pare a avea un efect invers asupra studiului diplomei și aprofundării demersurilor similare precedente.

Tehnicile de reprezentare gravitează în jurul desenului beaux-art-ist, cu prezentarea anturată a absolut tuturor pieselor proiectului, începând cu planul de situație în care sunt randate expresiv toate componentele: peisajul natural, cu evidențierea reliefului și a curbelor de nivel, însorire-umbrire, apoi cu peisajul construit, care este ilustrat preponderent în cazul țesuturilor urbane dense și/sau istorice. Proiectele erau ample și uneori atingeau un număr impresionant de planșe, imposibil de gestionat individual și în afara atelierului Școlii. Cartonul “ciocan” specific acestei perioade permitea randarea în acuarelă, tuș, laviu, aerograf sau a mixurilor de tehnici, la care cei mai buni studenți deveneau adevărați maeștri desenatori. Perspectivele diplomelor anilor șaizeci sunt exuberante și minunat ilustrative în acest sens.

Titlurile proiectelor sunt ilustrate ca acronime și esențializate grafic, fie în logo-uri abstracte fie în text, cu caractere originale; uneori se folosea Letraset (litere) sau Letratone (hașuri), după 1965-66, când au apărut. Titlul avea și rolul de identificare a planșelor ca făcând parte din același set, fiind conceput și amplasat mereu la fel, ca un simbol al proiectului, atât în text, cât și în grafică. Proiectele industriale, de exemplu, foloseau o estetică a fonturilor folosite în acest registru vizual, cele de restaurare apelau la simboluri chilirice sau arhaice. Grafica titlului era preluată și de alte texte minore din planșe, iar fonturile se concepeau creativ, cu intenția de a sugera și grafic subiectul proiectului, atmosfera sau conceptul arhitectural. Începând cu 1969, planșele se semnau numai cu numele studentului, fără profesorul-îndrumător, (ca în anii precedenți) – ceea ce ne-a îngreunat semnificativ identificarea acestora pentru diplomele anilor ulteriori.

Evaluarea proiectelor de diplomă se făcea în comisii de câte 3-4 membri, profesori titulari, la care se puteau alătura și alți invitați, arhitecți sau ingineri, care predau în Școală (de asemenea, titluari). Notele de 9 și 10 erau un criteriu de selecție pentru arhivarea proiectelor, și urmărind graficul diplomelor arhivate, dintre care cele mai multe sunt din anul 1968 (66 de proiecte) și 1969 (100 de proiecte), am putea deduce că media de promovare a crescut spre sfârșitul decadei 60. În orice caz, cantitatea nefiind o calitate în sine, apreciem astăzi că o pondere considerabil mai mare a celor mai bune diplome arhivate din ultimii ani 60 ar putea fi un indicator de performanță a evoluției Școlii, datorate probabil și climatului politic și profesional, dar în special celui managerial și didactic.

La o primă lectură, aceste proiecte sunt semnificativ mai consistente, profunde și creative, față de cele ale decadei anterioare, tratează subiecte de anvergură și descriu un alt impact asupra amplasamentelor în care sunt configurate. Desigur, în această incidență intră și sistematizările abrupte și radicale, care înghit fragmente importante din patrimoniul urban moștenit: o atitudine inevitabilă, probabil, dacă este “citită” în tabloul politic respectiv și față de care ne-am putea eventual poziționa critic în cu totul altă cheie.

În final, proiectul de digitalizare a arhivei de diplome a UAUIM a fost conturat cu intenția de conserva cât mai fidel un patrimoniu didactic: o secvență de zece ani din istoria și evoluția Școlii. Diplomele-martor ale acestui parcurs se dovedesc a fi un instrument important în deconstrucția propriei lor istorii, dezvăluind un potențial esențial pentru reconfigurarea unui scurt episod de arhitectură locală recentă.

Referințe:

Damian, Ascanio (1964), Studii și Proiecte (I), IAIM București

Vesa-Dobre, A-M (2021), Cutia cu diplome, Ed.univ. “Ion Mincu”, București

Vesa-Dobre, A-M, (2023), Digitalizarea arhivei UAUIM – Proiecte de an și schițe de schițe (anii 50-70), , Ed.univ. “Ion Mincu”, București

https://digitarh.uauim.ro/

Proiectele de restaurare Andreea Boldojar

În travaliul digitalizării arhivei de diplome ale Școlii între anii ‘60 - ‘70, s-a conturat o rutină clară a descoperirii unor proiecte cu raționamente funcționaliste și tehnice de admirat în detaliu, dar și o deznădejde a descoperirii acelor proiecte de sistematizare la scară urbană ce modifică și înlocuiesc abrupt patrimoniul moștenit (conform contextului politic).

Dincolo de aceste instanțe, apar deodată niște planuri și secvențe mai mult decât roditoare.

Titluri ca Mănăstirea Bârnova, Cetatea Neamțului, Turda Centru Istoric, Restaurare Mănăstirea Comana fac parte din acele proiecte de restaurare care, de la scară urbană la obiect, se apropie de loc, îl relevă și îl salvează prin proiect.

Lucrul după model, lectura existentului și potențarea acestuia li se datorează profesorilor Grigore Ionescu, Richard Bordenache, Gheorghe Curinschi. Aceste proiecte nu pot fi decât celebrate și urmărite ca model permanent.

Aceeași preocupare o au și astăzi studenții arhitecți care își găsesc deseori locul și modelul în țesuturile sau obiectele existente ale patrimoniului construit, alături de care reușesc să își fundamenteze proiectele de diplomă, căutând o permanență istorică ce trebuie conservată. Și în acest scop dublu și în oglindă - pe de o parte pentru salvgardarea patrimoniului, pe de altă parte pentru lucrul după model sau alături de model și loc - nu putem decât să aducem mai des la lumină și să potențăm aceste proiecte fertile.

Referințe:

Prof. Grigore Ionescu / Cristian Moisescu - Mănăstirea Bârnova (1961), Alexandru Samoilă - Cetatea Neamțului (1962), Margareta Pop - Turda Centru Istoric (1963), Nicolae Enisteanu - Restaurare Mănăstirea Comăna (1967)

Prof. Gustav Gusti / Delia Ghilezan - Restaurare orașul Bistrița (zona veche) (1961)

Prof. Richard Bordenache / Mihaela Nicolaescu - Valorificarea monumentelor istorice Mediaș (1962)

Prof. Gheorghe Curinschi / Karlheinz Roth - Restaurare Sighișoara (1968)

Fără îndrumător identificat / Anișoara Căpităniță - Restaurare Cetate Deva (1968), Gheorghe Ardelea - Restaurarea Cetății Rupea (1969), Ioana Bellu - Restaurare Heracleea (1969), Mihael Bartmus - Restaurare Piața 23 August, Brașov (1969), Rodica Ambruș - Restaurarea Cetății Pacuiul lui Soare (1970)